Disinformation is one of the key challenges of our times. Sometimes it may seem that it is everywhere around us. From the family gatherings where heated discussions on politics, society and even personal health choices take place, to internet, social media and even international politics.
It is not just individuals on the internet who are creating and spreading disinformation now and then. Foreign states, particularly Russia and China, have systematically used disinformation and information manipulation to sow division within our societies and to undermine our democracies, by eroding trust in the rule of law, elected institutions, democratic values and media. Disinformation as part of foreign information manipulation and interference poses a security threat affecting the safety of the European Union and its Member States.
What is disinformation exactly? How can we avoid falling for it, if at all? How can we respond to it? The Learn platform aims to help you find answers to these and other topical questions based on EUvsDisinfo’s collective experience gained since its creation in 2015. Here, you will find some of our best texts and a selection of useful tools, games, podcasts and other resources to build or strengthen your resilience to disinformation. Learn to discern with EUvsDisinfo, #DontBeDeceived and become more resilient.
Define
Fake news
Inaccurate, sensationalist, misleading information. The term “fake news” has strong political connotations and is woefully inaccurate to describe the complexity of the issues at stake. Hence, at EUvsDisinfo we prefer more precise definitions of the phenomenon (e.g. disinformation, information manipulation).
Propaganda
Content disseminated to further one's cause or to damage an opposing cause, often using unethical persuasion techniques. This is a catch-all term with strong historical connotations, thus we rarely use it in our work. Notably, the International Covenant on Civil and Political Rights, adopted by the UN in 1966 states that propaganda for war shall be prohibited by law.
Misinformation
False or misleading content shared without intent to cause harm. However, its effects can still be harmful, e.g. when people share false information with friends and family in good faith.
Disinformation
False or misleading content that is created, presented and disseminated with an intention to deceive or secure economic or political gain and which may cause public harm. Disinformation does not include errors, satire and parody, or clearly identified partisan news and commentary.
Information influence operation
Coordinated efforts by domestic or foreign actors to influence a target audience using a range of deceptive means, including suppressing independent information sources in combination with disinformation.
Foreign information manipulation and interference (FIMI)
A pattern of behaviour in the information domain that threatens values, procedures and political processes. Such activity is manipulative (though usually not illegal), conducted in an intentional and coordinated manner, often in relation to other hybrid activities. It can be pursued by state or non-state actors and their proxies.
Understand
What is Disinformation?
And why should you care?
Some would say that disinformation, or lying, is a part of human interaction. White lies, blatant lies, falsifications, “alternative facts”; propaganda has followed humankind throughout our history. Even the snake in the garden of Eden lied to Adam and Eve!
Others would add that disinformation, especially used for political or geopolitical purposes, is a much more recent invention that became widely used by the totalitarian regimes of the 20th century. And that it was perfected by the KGB - the Soviet Union’s main security agency - which developed so-called “active measures”[1] to sow division and confusion in attempts to undermine the West. And that disinformation continues to be used by Russia for the same purpose to this day. (You can learn more about how Russia has revitalised KGB disinformation methods in our 2019 interview with independent Russian journalist Roman Dobrokhotov.)
There are many ways to answer the question of what disinformation is, and at EUvsDisinfo we have considered its philosophical, technological, political, sociological and communications aspects. We have tried to cover them all in this LEARN section.
Our own story began in 2015, after the European Council, the highest level of decision-making in the European Union, called out Russia as a source of disinformation, and tasked us with challenging Russia’s ongoing disinformation campaigns. Read our story here. In 2014 – the year before EUvsDisinfo was set up – a European country had, for the first time since World War II, used military force to attack and take land from a neighbour: Russia illegally annexed the Ukrainian peninsula of Crimea. Russia’s aggression in Ukraine was accompanied by an overwhelming disinformation campaign, culminating in an all-out invasion and large-scale genocidal violence against Ukraine. Countering Russian disinformation means fighting Russian aggression – as told by Ukrainian fact-checkers Vox Check, who talked to us quite literally from the battlefield trenches where they continue to defend Ukraine.
It is hard to overstate the role of Russian state-controlled media and the wider pro-Kremlin disinformation ecosystem in mobilising domestic support for the invasion of Ukraine.[2] The Kremlin’s grip on the information space in Russia is also an illustration of how authoritarian regimes use state-controlled media as a Tribune, platform to disseminate instructions to their subjects on how to act and what to think, demanding unconditional loyalty from the audience. This stands in sharp contrast to the understanding of media as a forum where a free exchange of views and ideas takes place; where debates, scrutiny and criticism create public discourse that sustains democracies. (We explore these concepts in our text on propaganda and disempowerment.)
Just like the use of media as a Tribune, pro-Kremlin disinformation is supported by a megaphone – the megaphone of manipulative tactics. The use of bots, trolls, fake websites and fake experts and many more activities trying to distort the genuine discussions we need for a democratic debate, is designed to reach as many people as possible to make them feel uncertain, afraid and to instil hatred in them. This shows that it is not a matter of free speech. The right to say false or misleading things is protected in our societies. This, however, is a matter of the Kremlin using all this manipulation as a way to be louder than everyone else. Such information manipulation and interference, including disinformation, is what EUvsDisinfo wants to expose, explain and counter.
Disinformation and other information manipulation efforts, which we also cover in LEARN, attempt to poison such public discourse. Thus, countering disinformation also means defending democracy and standing up against authoritarianism.
Scroll through this section and make sure to check the others, to learn more about the Narratives and Rhetoric of pro-Kremlin disinformation; Disinformation Tactics, Techniques and Procedures; the Pro-Kremlin Media Ecosystem; and Philosophy and Disinformation. Check out the Respond section to learn what you can do it about it. And if you are still curious – we have something special for you too!
[1] The New York Times made an excellent documentary on this back in 2018, called “Operation InfeKtion”, (available in English).
[2] It is for this reason that the EU has sanctioned several dozen Russian propagandists and suspended the broadcasting of Russia state-controlled outlets such as RT on the territory of the EU.
Narratives and Rhetoric of Disinformation
The Narratives section will introduce the key narratives repeatedly pushed by pro-Kremlin disinformation and the cheap rhetorical tricks that the Kremlin uses to gain the upper hand in the information space. This section also discusses the lure of conspiracy theories and finally uncovers the dangers of hate speech. We will explain all pro-Kremlin tools and tricks used to erode trust; discourage, confuse and disempower citizens; attack democratic values, institutions and countries; and incite hate and violence.
The Key Narratives in Pro-Kremlin Disinformation
A narrative is an overall message communicated through texts, images, metaphors, and other means. Narratives help relay a message by creating suspense and making information attractive. Pro-Kremlin narratives are harmful and form a part of information manipulation. They are designed to foster distrust and a feeling of disempowerment, and thus increase polarisation and social fragmentation. Ultimately, these narratives are intended to undermine trust in democratic institutions and liberal democracy itself as a form of governing.
We have identified six major repetitive narratives that pro-Kremlin disinformation outlets use in order to undermine democracy and democratic institutions, in particular in “the West”.
These narratives are: 1) The Elites vs. People; 2) The 'Threatened Values'; 3) Lost Sovereignty; 4) The Imminent Collapse; 5) Hahaganda; and 6. Unfounded accusations of Nazism.
Rhetorical Devices as Kremlin Cheap Tricks
The Kremlin's cheap tricks are a series of rhetorical devices used to, among other purposes, deflect criticism, discourage debate, and discredit any opponents.
These rhetorical devices are designed to occupy the information space, create an element of uncertainty, and to exhaust any opposition. They are often used in combination with each other to create a more effective disinformation campaign.
The rhetorical devices that the pro-Kremlin outlets and on-line trolls alike use include the straw man, whataboutism, attack, mockery, provocation, exhaust, and denial.
For example, the straw man is a rhetorical device where the troll attacks views or ideas never expressed by the opponent. The Kremlin also frequently uses attack as a cheap trick to discourage the opposition from continuing the conversation. Sarcasm, mockery, and ridicule are also common Kremlin tactics to gain advantage in a debate. Finally, the Kremlin often uses denial to discredit opponents and dismiss any evidence that raises questions about Russian accountability.
The Lure of Conspiracy Theories for Authoritarian Leaders
Conspiracy theories are not only a potent element for creating an enticing plot in thrillers, but also for propaganda purposes. One of the many conspiracy theories that has made its way on the Russian TV is the Shadow Government conspiracy theory. It is based on the belief that there is a small group of people, hiding from us, controlling the world.
From the propaganda perspective, the charm of the Shadow Government theory is that it can be filled with anything you want. Catholics, bankers, Jews, feminists, freemasons, “Big Pharma”, Muslims, the gay lobby, bureaucrats - all depending on your target audience.
The goal of the Shadow Government narrative is to question the legitimacy of democracy and our institutions. What is the point of voting if the Shadow Government already rules the world? What is the point of being elected if the Deep State resists all attempts to reform? We, as voters, citizens and human beings, are disempowered through the Shadow Government narrative. Ultimately, the narrative is designed to make us give up voting or practicing our right to express our views.
Hate Speech Is Dangerous
Hate speech is any kind of communication in speech, writing or behaviour that attacks or uses pejorative or discriminatory language with reference to a person or group on the basis of who they are. In other words, based on their religion, ethnicity or affiliation.
Hate speech is dangerous as it can lead to wide-scale human rights violations, as we have witnessed most recently in Ukraine. It can also be used to dehumanise an opponent, making them seem less than human and therefore not worthy of the same rights and treatment.
Russian leaders and media have been increasingly using genocide-inciting hate speech against Ukraine and its people since the annexation of Crimea in 2014 and with increasing intensity before the full-scale invasion in February 2022. By portraying the legitimate government in Kyiv and the wider Ukrainian population as sub-human, both the general Russian population and Russian soldiers alike are able to justify atrocities against them.
Tactics, Techniques and Procedures of Disinformation
For years, work against disinformation used to revolve around a few central questions: is a piece of information true or false? If it is false, is it accidentally or intentionally so? If it is intentionally false or misleading, what is the purpose of its creator or amplifier? Let’s call this is a content-based approach to the problem – a way of monitoring, detecting, and analysing disinformation that is largely focused on the content.
While content is and will remain an integral part of all information manipulation operations, focusing just on that most visible part does not give us a full picture. This is why we have been pivoting to an approach that also includes the analysis of behaviour in the information space. Central to the approach of detecting, analysing, and understanding foreign information manipulation and interference, including disinformation (FIMI), is an ever-evolving set of tactics, techniques and procedures (TTPs).
The logic of TTPs explained
Using TTPs to identify and analyse patterns of manipulative behaviour is far from new. Confronted with similar challenges, the cyber- and information security community developed the Att&ck framework back in 2013. It addressed a complex challenge by providing a structure for organising adversary TTPs that allows analysts to categorise adversary behaviours and communicate them in a way that is easily understandable and actionable by defenders.
Based on the Att&ck framework, the cross-Atlantic DISARM Foundation (in collaboration with Cognitive Security Collaborative, Alliance 4 Europe, and many others) set up a similar framework for information manipulation – the DISARM Framework. It is a free and open resource for the global counter-disinformation community. It is not the only one out there, but it is currently one of the most advanced of its kind. In the simplest terms, it provides a single, standard language for describing information manipulation tactics, techniques, and procedures.
Examples of TTPs
The DISARM Framework organises all the TTPs that are known to be used in information manipulation operations – currently standing at about 250 – into an easily comprehensible system. The framework spans across 12 tactical steps of an information operation from planning the strategy and objectives to developing narratives and content and delivering a final assessment.
The TTPs mapped in the framework cover everything from well-known techniques (e.g. creating fake accounts, building bot networks, amplifying conspiracy narratives, using fake experts etc.) to less often talked about ones (e.g. exploiting data voids, utilising butterfly attacks, spamouflaging etc.). The list of TTPs in the framework is far from final as malign actors keep innovating and the threat landscape keeps evolving. Thanks to the fact that the DISARM Framework is an open and joint effort, it is easily modifiable to keep up with the latest insights and trends in information manipulation.
Needless to say, not all information operations include all the phases laid out in the framework, let alone the 250 or so TTPs listed. The idea of the framework is to map out and present a complete picture that we can then use to analyse and systematise an information manipulation operation.
Analysing the behaviour of malign actors by no means implies that the content of information manipulation operations loses its relevance. Quite the contrary – looking at both the behaviour of malign actors and the content used in their operations gives us a much better understanding of the overall threat landscape. Furthermore, approaching the problem equipped with an organised set of TTPs makes information manipulation – an infamously elusive concept – much more measurable. The additional benefit of a common language of clearly defined TTPs is that the work of analysts worldwide becomes more comparable and interoperable.
Addressing information manipulation as a behavioural problem enables us to come up with responses that are targeted, scalable, more objective, and go beyond awareness raising and the debunking and prebunking of misleading or false narratives. A malign actor who wishes to manipulate the information environment needs to follow certain TTPs that we can now understand, detect, and make more costly even before reactive responses become necessary.
Pro-Kremlin Media Ecosystem
Russia’s attempts to disinform and manipulate in the information space are a global operation. It is an ecosystem of state-funded global messaging where regime representatives speak in unison with the media, organisations, offline and online proxies, and even the Orthodox church. It is an elaborate system using a wide array of techniques, tactics, and procedures, and speaking in dozens of languages – all with the aim of sowing discord, manipulating audiences, and undermining democracy.
EUvsDisinfo has been tracking Russia’s disinformation for years. We have gotten better at detecting and responding to the manipulation attempts. There is now a robust body of evidence of disinformation and manipulation. Nevertheless, Russia keeps attempting to manipulate and sow chaos, and other actors follow suit or, as in the case of China, develop their own playbook of information manipulation and interference, including disinformation.
The ecosystem consists of five main pillars:
- official government communications;
- state-funded global messaging;
- the cultivation of proxy sources;
- the weaponisation of social media;
- and cyber-enabled information manipulation.
The ecosystem reflects both the sources of information manipulation and disinformation and the tactics that these channels use.
Source: Pillars of Russia's Disinformation and Propaganda Ecosystem, GEC
RT and Sputnik
The main instruments bringing the Kremlin’s disinformation to audiences outside of Russia are RT (available in over 100 countries plus online) and Sputnik (a ‘news’ website in over 30 languages). Both outlets are state-funded and state-directed. With an annual budget of hundreds of millions of dollars, RT and Sputnik’s basic role is to spread disinformation and propaganda narratives via their own channels, websites, and multiple social media accounts (now blocked in the EU due to sanctions connected to Russia’s aggression against Ukraine).
RT and Sputnik also interact with other pillars of the ecosystem. They amplify content from Kremlin and Kremlin-aligned proxy sites, exploit social media to reach as many audiences as possible, and promote cyber-enabled disinformation.
Both outlets attempt to equate themselves with major independent and professional international media outlets. They have been trying to increase both their reach and credibility that way. This is also why they portray any criticism towards them as either Russophobia or as violations of media freedom. The same goes for numerous cases of penalties and EU sanctions which RT tried to fight in the European Court of Justice, but failed.
Moreover, these outlets do not have – and do not seek – any editorial independence, and are instructed what to report on and how by the Kremlin.
In reality, RT and Sputnik’s organisational set-ups and goals are fundamentally different from independent media. RT was included in an official list of core organisations of strategic importance for Russia. RT’s own editor-in-chief, Margarita Simonyan, defines the mission of the outlet in military terms, publicly equating the need for RT with the need for a Defence Ministry. Simonyan also made clear that RT’s mission is to serve the Russian state as an ‘information weapon’ in times of conflict.
Spreading its tentacles
The Kremlin’s tentacles in the information space go way beyond RT and Sputnik. RT is affiliated with Rossiya Segodnya through Margarita Simonyan, the editor-in-chief of both RT and Rossiya Segodnya. Moreover, RT’s parent company, TV-Novosti, was founded by RIA Novosti, and RIA Novosti’s founder’s rights were transferred to Rossiya Segodnya via a presidential executive order in 2013. By the way, the head of Rossiya Segodnya, Dmitry Kiselyov, was sanctioned by the EU back in 2014 for his role as a ‘central figure of the government propaganda supporting the deployment of Russian forces in Ukraine’.
Public records show that some employees work for both RT and Rossiya Segodnya despite the two organisations claiming to be separate. In some cases, staff working for Rossiya Segodnya have worked for other Kremlin-affiliated outlets at the same time.
This is only the tip of the iceberg. There is a well-documented relationship between RT and other pillars in the Russian disinformation ecosystem – a collection of official, proxy, and unattributed communication channels and platforms that Russia uses to create and amplify narratives. These include, among others:
- audiovisual services such as Ruptly (subsidiary of RT);
- Redfish, a media collective;
- Maffick Media, an outlet hosting different TV shows (owned by Ruptly);
- ICYMI and In The Now, social media TV channels;
- an array of websites, some of them connected to Russian intelligence services, such as News Front, South Front, InfoRos, and the Strategic Culture Foundation;
- the Internet Research Agency, a troll farm linked to Yevgeniy Prigozhin, who is also behind Russia’s mercenary organisation, the Wagner Group;
- hundreds of inauthentic accounts and pages on different social media platforms (examples from Facebook and Instagram, Twitter: here and here);
- Russian TV channels, also available via satellite in different parts of the world;
… and many, many, many more.
A special place on this list is reserved for outlets connected and directed by the Belarusian regime, who now act in coordination with the Russian ecosystem (examples here, here and here).
Image from Clint Watts
Russia’s ecosystem of disinformation and information manipulation is about shouting disinformation and propaganda from the rooftops and spreading disinformation as widely as possible using different tactics, techniques, and procedures.
Disinformation and Philosophy
Other parts of ‘Understand’ focus on narratives, techniques, actors and technological aspects of foreign information manipulation and interference, including disinformation.
However, approaching the matter only from a technological angle ignores that disinformation is an idea. It also ignores that, when practiced, disinformation uses other ideas and is often based on old concepts and metaphors.
Therefore, in our 2021 series called “Disinformation and Philosophy” we explored the historical evolution of disinformation as an idea.
Broadly speaking, an idea is a thought, concept, sensation, or image that is or could be present in the mind. We asked what the greatest thinkers in the history of philosophy would make of disinformation.
Forum vs tribună = Habermas vs Schmitt
Mass-media ancorată în filosofia politică
Cititorii noștri fideli știu că până acum am formulat teorii despre modul în care funcționează mass-media pro-Kremlin și mass-media din societățile democratice. Aceste teorii sunt grupate în jurul a două concepte distincte: Mass-media ca un Forum sau mass-media ca o Tribună. Acesta este, bineînțeles, un model teoretic folosit pentru a cartografia două tipuri ideale de relație între mass-media și public. Cele două tipuri pot fi încadrate în linii mari în reflecțiile despre democrație a doi intelectuali: Carl Schmitt și Jürgen Habermas. Schmitt înțelege politica în termenii unei dihotomii, prieten sau dușman, în timp ce Habermas aspiră la o dezbatere între cetățeni (sau mijloace de informare) cu drepturi egale. În cele ce urmează vom diseca această relație.
Mass-media ca tribună: Atac, învinuire și defăimare
În 2019, am explicat modul în care mass-media pro-Kremlin, funcționează ca o „tribună” din punct de vedere conceptual. Aceasta are următoarele caracteristici: comunicare de sus în jos, loialitate față de ierarhie și doar două registre de exprimare: laudă sau condamnare.
Conceptul de tribună duce în primul rând cu gândul la o platformă folosită de cel care o controlează pentru a-și răspândi ideile și valorile. Este un proces care se desfășoară de sus în jos, în cadrul căruia publicul trebuie să accepte noțiunile în mod pasiv și să primească instrucțiuni de la conducători despre cum să se comporte sau ce să gândească. Conceptul se bazează pe loialitatea necondiționată din partea publicului.
Această idee a pătruns chiar și în structura instituțională a celor doi piloni ai dezinformării pro-Kremlin: Sputnik și RT. Sputnik a fost creat prin decret prezidențial cu scopul de a „emite rapoarte despre politica de stat a Rusiei în străinătate”. RT este finanțat integral de guvernul rus și a fost inclus pe o listă oficială a organizațiilor de bază cu importanță strategică pentru Rusia. Pentru mai multe informații despre modul în care funcționează RT și Sputnik, puteți citi acest articol publicat anterior.
Din punctul lor de vedere, jurnaliștii, judecătorii și politicienii care au un comportament independent față de cei de la putere și care, drept urmare, scriu într-o manieră critică, semnalează problemele juridice ale legislației sau prezintă politici alternative nu sunt nimic altceva decât amenințări existențiale. Prin urmare, mass-media pro-Kremlin nu are reacții la conținutul prezentat de aceștia, ci urmărește adesea să le submineze credibilitatea.
Iată câteva exemple.
Dacă platforme de jurnalism de investigație precum Bellingcat ajung la rezultate incomode în cadrul unei investigații privind otrăvirea unuia dintre cei mai proeminenți lideri ai opoziției de la Kremlin, precum Navalnîi, mass-media pro-Kremlin nu se va concentra asupra cercetării în sine. În schimb, va ataca colectivul, prezentându-l ca pe o fabrică de falsuri. Deoarece mass-media pro-Kremlin are propria fabrică, intuim că în spatele limbajului folosit se află multă proiecție.
Acesta este motivul pentru care vedem extrem de multe încercări de a submina poziția lui Navalnîi.
Statul de drept este, de asemenea, esențial pentru a proteja libertatea presei. Prin urmare, este logic ca mass-media pro-Kremlin să atace frecvent Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Schmitt și nevoia existențială de luptă
Politologul bulgar Ivan Krastev, unul dintre cei mai mari gânditori actuali din sfera științelor politice, a arătat influența lui Schmitt asupra statalității și politicii externe rusești contemporane (cu ramificații în activitățile de dezinformare rusești).
Deși Schmitt este recunoscut pe scară largă drept un intelectual strălucit, faptul că a fost supranumit „juristul de vază” al socialismului naționalist îi umbrește reputația. După ce Hitler a venit la putere în 1933, Schmitt a trecut de partea naziștilor. Cu timpul, a obținut o poziție influentă și nu a ezitat să se folosească de această poziție pentru a publica pledoarii în favoarea execuțiilor extrajudiciare ale adversarilor politici și a eforturilor de a anihila influența evreiască din jurisprudența germană.
Așadar, ce anume din ce a scris Schmitt ne intrigă și astăzi? De ce este încă luat în serios de către teoreticienii din științele politice? Răspunsul gravitează în jurul unei întrebări aparent simple. În eseul său din 1932, Definirea naturii politice, acesta se întreabă: ce presupune natura politică a unui lucru?
Schmitt nu caută un anumit mod de viață sau un anumit set de instituții, ci mai degrabă criteriul pe baza căruia se iau anumite tipuri de decizii. Ceva comparativ cu noțiunile de „bine” și „rău” din etică sau „frumos” și „urât” din estetică. Răspunsul său este următorul: toate acțiunile și motivațiile din politică se reduc în cele din urmă la deosebirea dintre „prieten” și „dușman”. Pentru a clarifica, vom adăuga că dușmanul nu este o categorie morală, nici o entitate personală, ci o entitate publică. Totuși, pentru Schmitt, dușmanul are un caracter existențial, în sensul că avem nevoie de el pentru a ne defini pe noi înșine. „Spune-mi cine este dușmanul tău și eu îți voi spune cine ești”, scrie el.
Schmitt se îndepărtează în mod radical de tradiția filosofiei politice, venind în apărarea valorii pe care o are lupta între dușmani. Gânditorii politici de după Hobbes, care a inventat Leviatanul pentru a birui caracterul ostil al omului aflat în stare naturală, au venit cu modele care încercau să limiteze agresivitatea umană.
Nu este de mirare că Schmitt manifestă aversiune tocmai față de acest aspect al democrației liberale, dat fiind că scopul său este să neutralizeze conflictul. În opinia sa, conflictele sănătoase s-au evaporat din societățile moderne. Cauzele acestei evaporări sunt, de exemplu, tranzacțiile de pe piață, procedurile legale din sistemele judiciare și, cel mai rău dintre toate, eternele dezbateri din parlament. Lipsa unei lupte în cadrul democrației, element esențial pentru dezvoltarea unei identități, a transformat indivizii în entități neînsemnate (consumatori, clienți sau alegători).
Prin urmare, nu este o coincidență faptul că directorul general și redactorul-șef al Sputnik, Dmitri Kiselyov, le-a spus angajaților din redacție că: „Perioada jurnalismului imparțial s-a încheiat. Obiectivitatea este un mit”.
Teologia politică prezintă teoria lui Schmitt despre suveranitate (1922), sursa: Wikimedia
Mass-media ca Forum
Mass-media ca Forum este un concept care se referă la un comportament radical diferit de cel al mass-mediei ca Tribună. Acesta se conturează în siajul ideilor lui Habermas.
Într-o democrație, mass-media (ar trebui să) contribuie la un spațiu pe care Habermas l-a numit herrschaftsfreie Kommunikation, un spațiu de comunicare liber de orice dominație. În termeni simpli, acesta are următoarele caracteristici: comunicare de la egal la egal și o atitudine critică prin natura sa. Activitatea sa de bază este examinarea independentă. Dacă pentru modelul tribunei cea mai potrivită caracterizare este semnul exclamării, pentru modelul forumului semnul întrebării este cea mai potrivită portretizare.
Conceptul de Forum se bazează pe un schimb de idei și opinii în plan orizontal. În general, mass-media își asumă rolul de spațiu pentru desfășurarea discursului public. Forumul nu este un loc în care se iau decizii, ci un loc de dezbatere, de interogare, de verificare sub lupă, de critică. Un forum de succes poate fi un loc zgomotos, dur și chiar vulgar. Poate fi moderat, dar niciodată controlat de către cineva.
Habermas în apărarea dezbaterii
Dacă modelul tribunei corespunde gândirii lui Schmitt, modelul forumului se pliază pe ideile lui Habermas. Probabil că acesta ar numi tipul de raționament din modelul tribună „instrumental”. El face o distincție tranșantă între acesta și tipul de raționament „comunicativ”.
Cine este Habermas, ce a spus acesta despre comunicare și cum se încadrează spusele sale în definiția mai largă pe care a dat-o democrației?
Jürgen Habermas, singurul filosof din seria noastră care este încă în viață, este recunoscut ca fiind unul dintre cei mai influenți filosofi ai vremurilor noastre. El creează în mod remarcabil o punte între tradițiile de gândire de pe continentul european și cele anglo-americane. Am putea spune că ambiția sa filosofică este de a integra pretenția tradițională a filosofiei de universalitate și raționalitate într-o abordare mai modestă, failibilă și empirică a adevărului. Habermas s-a angrenat în dezbateri cu o gamă largă de gânditori (Gadamer, Putnam, Foucault, Rawls și Derrida).
În centrul concepției lui Habermas despre democrație se află dezbaterea. Dat fiind că produsul democrației este o legislație care îi poate constrânge pe cetățeni: „pot pretinde legitimitate numai acele legi care primesc acordul tuturor cetățenilor în cadrul unui proces discursiv de legiferare care, la rândul său, a fost constituit legal”. Pe scurt, ideal ar fi ca oamenii să aibă capacitatea de a se vedea pe ei înșiși drept coautori ai legislației.
Nucleul acestui proces discursiv este Teoria acțiunii comunicative a lui Habermas. Potrivit lui Habermas, în acțiunea comunicativă, participanții împărtășesc o convingere reciprocă conform căreia obiectivele lor sunt „intrinsec rezonabile” sau „demne de laudă”. Pornind de la această bază, participanții își pot coordona acțiunile și ambițiile colective. Acest lucru este diferit de acțiunea strategică, care este esențială pentru atingerea obiectivelor personale. Pentru Habermas, acțiunea comunicativă are succes dacă participanții sunt de acord că obiectivele lor sunt rezonabile.
Acțiunea comunicativă este legată de „raționalitatea discursului”. Ce înseamnă acest lucru? Habermas explică faptul că un mesaj transmis pe cale orală a fost cu adevărat înțeles numai atunci când receptorul adoptă o „poziție afirmativă” față de ceea ce s-a spus. Receptorul presupune că afirmația se bazează pe motive întemeiate. Dacă receptorul nu adoptă totuși această poziție afirmativă, comunicatorii pot trece de la o activitate uzuală de comunicare orală la „discurs”, o practică de argumentare și dialog. Drept consecință, se verifică (cu ajutorul rațiunii) dacă afirmațiile făcute sunt adevărate, corecte sau autentice. Mass-media este indispensabilă la nivel public în acest proces. Habermas susține că ordinea socială are, la urma urmei, nevoie ca participanții să se transforme într-un „temei împărtășit” al afirmațiilor care sunt necesare pentru cooperarea socială.
Jürgen Habermas, sursa: Wikimedia
Adevărata luptă
Schmitt afirmă că democrația liberală transformă oamenii în entități slabe și neînsemnate. Aceștia au nevoie de o luptă pentru a-și găsi propria identitate. Însă Schmitt însuși nu este capabil să explice de ce în situația pe care o preferă indivizii nu sunt la fel de neînsemnați, poate nu în calitate de consumatori, ci de data aceasta ca dușmani eterni.
Teoria lui Schmitt despre democrație stă la temelia modelului mass-media ca tribună. De cealaltă parte a baricadei, teoria lui Habermas explică de ce dezbaterea este importantă pentru a legitima legi și decizii de pe urma cărora unii oameni au beneficii, în timp ce alții poate că nu au. O platformă cu o pluralitate de mijloace de informare care se angajează în dezbateri de pe poziții egale, se va asigura că toate pozițiile și interesele, indiferent cât de diferite ar fi, sunt ascultate, examinate și cântărite.
Este necesar însă un avertisment. Harta nu este totuna cu teritoriul; modelul forumului nu reprezintă neapărat realitatea din democrațiile noastre. Și chiar dacă ar fi așa, realitatea nu este ceva imuabil. Mai devreme, ideile lui Arendt ne-au reamintit că este nevoie de un ecosistem sănătos format din jurnaliști, avocați, instanțe judecătorești, oameni de știință și istorici. Îndrăznim să spunem că poate este nevoie și de teatru sau artă. Inspirați de Foucault, am subliniat faptul că este nevoie, de asemenea, de participanți care să fie dispuși nu numai să deconstruiască, să examineze și să critice partea adversă, ci și să facă același lucru pentru propria paradigmă.
Nu cumva adevărata luptă este găsirea curajului necesar pentru a ne putea angrena într-o conversație autentică cu „partea adversă”?
Forum vs tribună = Habermas vs Schmitt
Mass-media ancorată în filosofia politică
Cititorii noștri fideli știu că până acum am formulat teorii despre modul în care funcționează mass-media pro-Kremlin și mass-media din societățile democratice. Aceste teorii sunt grupate în jurul a două concepte distincte: Mass-media ca un Forum sau mass-media ca o Tribună. Acesta este, bineînțeles, un model teoretic folosit pentru a cartografia două tipuri ideale de relație între mass-media și public. Cele două tipuri pot fi încadrate în linii mari în reflecțiile despre democrație a doi intelectuali: Carl Schmitt și Jürgen Habermas. Schmitt înțelege politica în termenii unei dihotomii, prieten sau dușman, în timp ce Habermas aspiră la o dezbatere între cetățeni (sau mijloace de informare) cu drepturi egale. În cele ce urmează vom diseca această relație.
Mass-media ca tribună: Atac, învinuire și defăimare
În 2019, am explicat modul în care mass-media pro-Kremlin, funcționează ca o „tribună” din punct de vedere conceptual. Aceasta are următoarele caracteristici: comunicare de sus în jos, loialitate față de ierarhie și doar două registre de exprimare: laudă sau condamnare.
Conceptul de tribună duce în primul rând cu gândul la o platformă folosită de cel care o controlează pentru a-și răspândi ideile și valorile. Este un proces care se desfășoară de sus în jos, în cadrul căruia publicul trebuie să accepte noțiunile în mod pasiv și să primească instrucțiuni de la conducători despre cum să se comporte sau ce să gândească. Conceptul se bazează pe loialitatea necondiționată din partea publicului.
Această idee a pătruns chiar și în structura instituțională a celor doi piloni ai dezinformării pro-Kremlin: Sputnik și RT. Sputnik a fost creat prin decret prezidențial cu scopul de a „emite rapoarte despre politica de stat a Rusiei în străinătate”. RT este finanțat integral de guvernul rus și a fost inclus pe o listă oficială a organizațiilor de bază cu importanță strategică pentru Rusia. Pentru mai multe informații despre modul în care funcționează RT și Sputnik, puteți citi acest articol publicat anterior.
Din punctul lor de vedere, jurnaliștii, judecătorii și politicienii care au un comportament independent față de cei de la putere și care, drept urmare, scriu într-o manieră critică, semnalează problemele juridice ale legislației sau prezintă politici alternative nu sunt nimic altceva decât amenințări existențiale. Prin urmare, mass-media pro-Kremlin nu are reacții la conținutul prezentat de aceștia, ci urmărește adesea să le submineze credibilitatea.
Iată câteva exemple.
Dacă platforme de jurnalism de investigație precum Bellingcat ajung la rezultate incomode în cadrul unei investigații privind otrăvirea unuia dintre cei mai proeminenți lideri ai opoziției de la Kremlin, precum Navalnîi, mass-media pro-Kremlin nu se va concentra asupra cercetării în sine. În schimb, va ataca colectivul, prezentându-l ca pe o fabrică de falsuri. Deoarece mass-media pro-Kremlin are propria fabrică, intuim că în spatele limbajului folosit se află multă proiecție.
Acesta este motivul pentru care vedem extrem de multe încercări de a submina poziția lui Navalnîi.
Statul de drept este, de asemenea, esențial pentru a proteja libertatea presei. Prin urmare, este logic ca mass-media pro-Kremlin să atace frecvent Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Schmitt și nevoia existențială de luptă
Politologul bulgar Ivan Krastev, unul dintre cei mai mari gânditori actuali din sfera științelor politice, a arătat influența lui Schmitt asupra statalității și politicii externe rusești contemporane (cu ramificații în activitățile de dezinformare rusești).
Deși Schmitt este recunoscut pe scară largă drept un intelectual strălucit, faptul că a fost supranumit „juristul de vază” al socialismului naționalist îi umbrește reputația. După ce Hitler a venit la putere în 1933, Schmitt a trecut de partea naziștilor. Cu timpul, a obținut o poziție influentă și nu a ezitat să se folosească de această poziție pentru a publica pledoarii în favoarea execuțiilor extrajudiciare ale adversarilor politici și a eforturilor de a anihila influența evreiască din jurisprudența germană.
Așadar, ce anume din ce a scris Schmitt ne intrigă și astăzi? De ce este încă luat în serios de către teoreticienii din științele politice? Răspunsul gravitează în jurul unei întrebări aparent simple. În eseul său din 1932, Definirea naturii politice, acesta se întreabă: ce presupune natura politică a unui lucru?
Schmitt nu caută un anumit mod de viață sau un anumit set de instituții, ci mai degrabă criteriul pe baza căruia se iau anumite tipuri de decizii. Ceva comparativ cu noțiunile de „bine” și „rău” din etică sau „frumos” și „urât” din estetică. Răspunsul său este următorul: toate acțiunile și motivațiile din politică se reduc în cele din urmă la deosebirea dintre „prieten” și „dușman”. Pentru a clarifica, vom adăuga că dușmanul nu este o categorie morală, nici o entitate personală, ci o entitate publică. Totuși, pentru Schmitt, dușmanul are un caracter existențial, în sensul că avem nevoie de el pentru a ne defini pe noi înșine. „Spune-mi cine este dușmanul tău și eu îți voi spune cine ești”, scrie el.
Schmitt se îndepărtează în mod radical de tradiția filosofiei politice, venind în apărarea valorii pe care o are lupta între dușmani. Gânditorii politici de după Hobbes, care a inventat Leviatanul pentru a birui caracterul ostil al omului aflat în stare naturală, au venit cu modele care încercau să limiteze agresivitatea umană.
Nu este de mirare că Schmitt manifestă aversiune tocmai față de acest aspect al democrației liberale, dat fiind că scopul său este să neutralizeze conflictul. În opinia sa, conflictele sănătoase s-au evaporat din societățile moderne. Cauzele acestei evaporări sunt, de exemplu, tranzacțiile de pe piață, procedurile legale din sistemele judiciare și, cel mai rău dintre toate, eternele dezbateri din parlament. Lipsa unei lupte în cadrul democrației, element esențial pentru dezvoltarea unei identități, a transformat indivizii în entități neînsemnate (consumatori, clienți sau alegători).
Prin urmare, nu este o coincidență faptul că directorul general și redactorul-șef al Sputnik, Dmitri Kiselyov, le-a spus angajaților din redacție că: „Perioada jurnalismului imparțial s-a încheiat. Obiectivitatea este un mit”.
Teologia politică prezintă teoria lui Schmitt despre suveranitate (1922), sursa: Wikimedia
Mass-media ca Forum
Mass-media ca Forum este un concept care se referă la un comportament radical diferit de cel al mass-mediei ca Tribună. Acesta se conturează în siajul ideilor lui Habermas.
Într-o democrație, mass-media (ar trebui să) contribuie la un spațiu pe care Habermas l-a numit herrschaftsfreie Kommunikation, un spațiu de comunicare liber de orice dominație. În termeni simpli, acesta are următoarele caracteristici: comunicare de la egal la egal și o atitudine critică prin natura sa. Activitatea sa de bază este examinarea independentă. Dacă pentru modelul tribunei cea mai potrivită caracterizare este semnul exclamării, pentru modelul forumului semnul întrebării este cea mai potrivită portretizare.
Conceptul de Forum se bazează pe un schimb de idei și opinii în plan orizontal. În general, mass-media își asumă rolul de spațiu pentru desfășurarea discursului public. Forumul nu este un loc în care se iau decizii, ci un loc de dezbatere, de interogare, de verificare sub lupă, de critică. Un forum de succes poate fi un loc zgomotos, dur și chiar vulgar. Poate fi moderat, dar niciodată controlat de către cineva.
Habermas în apărarea dezbaterii
Dacă modelul tribunei corespunde gândirii lui Schmitt, modelul forumului se pliază pe ideile lui Habermas. Probabil că acesta ar numi tipul de raționament din modelul tribună „instrumental”. El face o distincție tranșantă între acesta și tipul de raționament „comunicativ”.
Cine este Habermas, ce a spus acesta despre comunicare și cum se încadrează spusele sale în definiția mai largă pe care a dat-o democrației?
Jürgen Habermas, singurul filosof din seria noastră care este încă în viață, este recunoscut ca fiind unul dintre cei mai influenți filosofi ai vremurilor noastre. El creează în mod remarcabil o punte între tradițiile de gândire de pe continentul european și cele anglo-americane. Am putea spune că ambiția sa filosofică este de a integra pretenția tradițională a filosofiei de universalitate și raționalitate într-o abordare mai modestă, failibilă și empirică a adevărului. Habermas s-a angrenat în dezbateri cu o gamă largă de gânditori (Gadamer, Putnam, Foucault, Rawls și Derrida).
În centrul concepției lui Habermas despre democrație se află dezbaterea. Dat fiind că produsul democrației este o legislație care îi poate constrânge pe cetățeni: „pot pretinde legitimitate numai acele legi care primesc acordul tuturor cetățenilor în cadrul unui proces discursiv de legiferare care, la rândul său, a fost constituit legal”. Pe scurt, ideal ar fi ca oamenii să aibă capacitatea de a se vedea pe ei înșiși drept coautori ai legislației.
Nucleul acestui proces discursiv este Teoria acțiunii comunicative a lui Habermas. Potrivit lui Habermas, în acțiunea comunicativă, participanții împărtășesc o convingere reciprocă conform căreia obiectivele lor sunt „intrinsec rezonabile” sau „demne de laudă”. Pornind de la această bază, participanții își pot coordona acțiunile și ambițiile colective. Acest lucru este diferit de acțiunea strategică, care este esențială pentru atingerea obiectivelor personale. Pentru Habermas, acțiunea comunicativă are succes dacă participanții sunt de acord că obiectivele lor sunt rezonabile.
Acțiunea comunicativă este legată de „raționalitatea discursului”. Ce înseamnă acest lucru? Habermas explică faptul că un mesaj transmis pe cale orală a fost cu adevărat înțeles numai atunci când receptorul adoptă o „poziție afirmativă” față de ceea ce s-a spus. Receptorul presupune că afirmația se bazează pe motive întemeiate. Dacă receptorul nu adoptă totuși această poziție afirmativă, comunicatorii pot trece de la o activitate uzuală de comunicare orală la „discurs”, o practică de argumentare și dialog. Drept consecință, se verifică (cu ajutorul rațiunii) dacă afirmațiile făcute sunt adevărate, corecte sau autentice. Mass-media este indispensabilă la nivel public în acest proces. Habermas susține că ordinea socială are, la urma urmei, nevoie ca participanții să se transforme într-un „temei împărtășit” al afirmațiilor care sunt necesare pentru cooperarea socială.
Jürgen Habermas, sursa: Wikimedia
Adevărata luptă
Schmitt afirmă că democrația liberală transformă oamenii în entități slabe și neînsemnate. Aceștia au nevoie de o luptă pentru a-și găsi propria identitate. Însă Schmitt însuși nu este capabil să explice de ce în situația pe care o preferă indivizii nu sunt la fel de neînsemnați, poate nu în calitate de consumatori, ci de data aceasta ca dușmani eterni.
Teoria lui Schmitt despre democrație stă la temelia modelului mass-media ca tribună. De cealaltă parte a baricadei, teoria lui Habermas explică de ce dezbaterea este importantă pentru a legitima legi și decizii de pe urma cărora unii oameni au beneficii, în timp ce alții poate că nu au. O platformă cu o pluralitate de mijloace de informare care se angajează în dezbateri de pe poziții egale, se va asigura că toate pozițiile și interesele, indiferent cât de diferite ar fi, sunt ascultate, examinate și cântărite.
Este necesar însă un avertisment. Harta nu este totuna cu teritoriul; modelul forumului nu reprezintă neapărat realitatea din democrațiile noastre. Și chiar dacă ar fi așa, realitatea nu este ceva imuabil. Mai devreme, ideile lui Arendt ne-au reamintit că este nevoie de un ecosistem sănătos format din jurnaliști, avocați, instanțe judecătorești, oameni de știință și istorici. Îndrăznim să spunem că poate este nevoie și de teatru sau artă. Inspirați de Foucault, am subliniat faptul că este nevoie, de asemenea, de participanți care să fie dispuși nu numai să deconstruiască, să examineze și să critice partea adversă, ci și să facă același lucru pentru propria paradigmă.
Nu cumva adevărata luptă este găsirea curajului necesar pentru a ne putea angrena într-o conversație autentică cu „partea adversă”?
